Conotatii

Ma intreb de ce vita are conotatii atat de diferite dupa cum o folosim in exprimare? Pe de o parte, culinar vorbind, vita va ramane pentru totdeauna in topul carnurilor de baza pentru cele mai savuroase si bogate mese. Ciorbe acre, piftele, snitele, fripturi, placinte... posibilitatile sunt nelimitate. Dar de ce oare vita are conotatii negative atunci cand reprezinta baza de comparatie pentru o persoana anume? Ca-i un animal de turma? la fel si caprioara... dar n-aud pe nimeni jignind cu 'esti o caprioara'. Ca pare proasta? Nu e, doar i se rupe. O soparla e sigur mai 'proasta' dar nu-ti zice nimeni 'esti o soparla'. What?! Ce vrei sa zici?...

Si in plus ii place iarba. QED.

Sa revenim. Azi invatam sa acomodam vita romaneasca la aromele asiatice. Vom reusi.

Mai intai, sa ne pregatim ingredientele:
- 300 de grame steak, taiat cuburi;
- 4 linguri de ulei vegetal (recomand de alune);
- 2 linguri de fasole neagra fermentata, spalata si uscata;
- 2 catei de usturoi tocati marunt;
- 1 lingura de sos de soia;
- 1 lingura de otet de vin de orez (eu am folosit otet de mac salbatic);
- 1.5 lingurite de zahar;
- 1.5 lingurite de faina;
- 5 linguri de supa de pui sau apa;
- 1 ceapa mica, alba, feliata pe lung;
- 2 cm ginger dat pe razatoare.

Fasolea o strivim cu o lingura si o amestecam bine cu ginger si usturoi. Peste zahar adaugam otetul, soia si faina si amestecam pana dispar cocoloasele.

Intr-un wok sau tigaie se prajeste carnea. Daca nu ne putem bucura de flacara puternica (probabil ca nu), adauga carnea in ulei in etape, astfel incat sa nu-i scadem temperatura.

Cand toata carnea e prajita, adaugam fasolea cu ginger si usturoi si amestecam bine pana vedem toata carnea acoperita.

Adaugam ceapa si mai amestecam jumatate de minut.


Acum punem sosul de soia si supa de pui, omogenizam putin si lasam pe foc mic pana se ingroasa. Dam deoparte si servim fierbinte peste un pat de orez.

Chinezarii la inceput de an

Uite ca a venit vremea sa ma satur de carnati, chisca, toba si cozonaci si sa-mi trimit poftele departe de aceste meleaguri... pana la prietenii nostri chinezi. Am ales sa fac egg fried rice pentru a acomoda vita in sos de fasole neagra (pe care o voi descrie mai tarziu).

Am inceput cu o zi inainte (desi nu e absolut necesar) cu 350 de grame de orez cu bob lung, fiert si pus la frigider. Ideea e ca orezul refrigerat nu mai tinde sa se lipeasca, fiind ideal pentru mancarurile ce au la baza orezul prajit.

Mai nou am dezvoltat un nou stil de a-mi organiza bucataria si anume pregatesc toate ingrediantele inainte de a ma apuca efectiv de gatit.

Lista completa e urmatoarea:
- 350 grame de orez lung prefiert si refrigerat;
- 4 linguri oyster sos;
- 2 linguri soy sos;
- 2 oua batute;
- 4 linguri de ulei vegetal (cel de alune e ideal);
- 2 linguri de morcovi dati pe razatoarea mare;
- 4 linguri de mazare congelata;
- 1 ceapa tanara feliata (spring onion - ceapa noastra de apa merge foarte bine);
- 2 catei de usturoi tocati marunt;
- sare si piper alb.




Mai intai prajim oul intr-un wok si 2 linguri de ulei. Amestecam bine sa rupem omleta in bucatele mici.

Mai adaugam putin ulei si aruncam usturoiul si orezul. Amestecam pana se combina frumos toate aromele.

Acum introducem morcovii, mazarea si ceapa si iar amestecam energic. Dupa doua minute aruncam oyster sos si soia, asezonam cu sare si piper alb si mai amestecam jumatate de minut.

Asta e tot.

Turism culinar

Am mancat Virsli de Salas

Acest post e o amintire de anul trecut, pe care imi doresc sa o pastrez aici.

Intrebarea ce ma bantuie inaintea weekend-ului e ce sa mai mananc. Si intreband eu in stanga si mai ales in dreapta, aud povesti despre niste carnaciori de vita, fierti si minunati denumiti virsli. Evident, coincidenta, mi se facu pofta de virsli. Si evident, cum virsli nu se servesc in Herastrau, ci in piata centrala din Petrosani, m-am pregatit de drum: 3 ciorapi, 3 tricouri, un prieten, un jeep si 3 zile de concediu.

Poate v-ati inchipuit ca drumul e Bucuresti – Petrosani – virsli si retur. Ha! Asa ceva numai un bucurestean ar putea gandi. Si cu totul altceva se intampla cand se pornesc la drum un bucovinean cu un bihorean. Mai intai, pentru a-i induce pe ceilalti in eroare, pornim spre Pitesti. Toata lumea de pe autostrada credea ca mergem direct in Petrosani. I-am pierdut la o benzinarie, asa ca ajungem singuri in Pitesti. Acolo ne facem ca gresim drumul spre Ramnicu Valcea si apucam spre Curtea de Arges. Si daca tot ne-am abatut, mai bine, zic, sa urcam pe Valea Doamnei / Valea Rea. Asa ca viteza gen ‘da-te ba cu A6-le din drum’ pana in Domnesti, apoi pe Raul Doamnei in sus. Drumul nu prea e marcat pe harti, dar e simplu de gasit. Ceva mai complicat de e de urmat, dar cu putina rabdare veti sfarsi in fata a asa ceva:

Mai e nevoie sa adaug ceva? A, da. Daca aveti chef de drumetii la pas, incercati sa ajungeti mai de dimineata, apoi toata ziua e loc de plimbat pe munte. Pentru ca e tare frumos la noi in tara. Cum zicea si poetul….aaaa….:  ”Si din bolovani si ape, S-au format inspre apus, Muntii tai de incretire, Orientati cu varfu-n sus.”

Am stat noi ce am stat, cugetand la intelepciunea poetului, apoi hai in Calimanesti pentru la noapte. Trecand mai intai, bineinteles, pe la Cozia, sus in varf, ca era timpul sa apuna soarele. Ce? Prea mult efort!? Eu zic ca merita:

Am intrat in Calimenesti la 8-9 seara. Frumos, oameni pe strada la plimbare sau pe la terase. Ei bine, Calimanestiul era plin. Nici un loc de cazare. Nici la hotelurile comuniste, nici la pensiuni. Peste tot am intrebat. Caciulata la fel. La naiba! Ce sa facem? Hai spre nord pe Valea Oltului. Ne-am oprit la toate hanurile si popasurile de pe drum. Nimic, nimic, nimic. Pana la Sibiu. Ibis, Ramada, Continental – pline. Am mancat un covrig si am plecat mai departe. Pe la 2 noaptea mancam fasole cu carnat undeva in drum spre Sebes, pregatindu-ne de un somn pe cinste. Mai tarziu am aflat ca acel loc de dupa Miercures Sibiului e un loc faimos pentru calatori. Iar ciolanul cu fasole e ceva fantastic si mult mai ieftin decat prin Bucuresti. Cu burtile pline si rupti de oboseala ne-am bucurat de singura camera libera din toata Romania, undeva la intrarea in Sebes, la un vai de mama lui popas turistic.

Cu care ocazie as vrea sa-i transmit dnei Elena ca Romania nu are nevoie de promovare a turismului, ci de locuri de cazare civilizate. Cum se poate sa nu gasesti cazare in 6 ore, vreme de 150-200km, intr-o zona turistica plus o capitala europeana a culturii!?

In Sebes, singurul drum care conteaza e Transalpina. Or mai fi si altele, cunoscute de oameni ai locului, dar noi, fiind din alte capete ale tarii, nu puteam ziua urmatoare s-o apucam pe alt drum. Sa nu uitam ca am plecat dupa carnati, iar Petrosaniul e mai la sud. Asa ca, o tura superba pe Transalpina pana la Lacul Vidra ne-a facut destula foame. Hmmm, foame. Pe muntii din jur sigur gasim zmeura. Bun. Hai pana la capatul de SE al lacului, apoi hopa drept in sus la Curmatura Vidrutei si apoi drept la mijloc in Strategica. De sus, surpriza – lacul arata ca pe harta:

Zmeura s-a consumat, asa ca am inaintat pe Strategica. Pe la jumatate un Q7 cu cauciucul taiat de pietre. Ajutat taranul si plecat mai departe. Taranul in sens peiorativ, ca habar n-avea sa schimbe o roata. Era prima oara cand se uita sub podeaua portbagajului. Ce uimire pe el sa descopere ca are compresor! Wow, si priza de 12V in portbagaj! Ce bine ca si-a luat Audi… In mod normal as fi facut poze, as fi comentat ceva despre vreme sugerand sa adune lemne ca noaptea se face frig si as fi plecat fara sa ma murdaresc. Din pacate intamplarea are loc pe munte si nu in Bucuresti, asa ca, cuprins de acel sentiment de camaraderie cu drumetul din Q7, i-am aratat ca nu e singur cu nevasta-sa in aceste imprejurari tragice. Oricum, pe restul drumului chicoteam la orice piatra mai ascutita asteptandu-ne ca roata aia de rezerva facuta sa mearga exclusiv pe asfalt neted sa-si dea duhul cu o mare pocnitura.

Strategica, ca de aia n-are nume si i se zice dupa porecla, e backup-ul comunist la prima parte din Transalpina, in caz ca dispare Vidra sub bombardament. Deci, ajungem din nou pe unde am mai trecut, adica in Transalpina. Iar de data asta ne oprim si pentru afine. Primele pe anul asta.

In 2 ani, prevad ca Transalpina o sa devina al doilea Transfagarasan, doar cu asfalt mai bun. (edit: deja a trecut un an si cele doua concureaza la trafic...)

La Obarsia Lotrului ne oprim pentru hidratare si somn. Adica bere, Black Label JW si un pat incomod. Mancare n-am apucat, decat o ciorba, dar pot sa recomand pastravul prajit. The best! Pentru cazare, in schimb, nu pot sa recomand cea mai rasarita pensiune din cele doua. Angajata aia are o mare problema de atitudine, iar ‘micul dejun’ cu care justifica un pret mai ridicat al camerei e format din ceai sau cafea, cea mai fara de gust omleta ever si o bucata de branza. Sper sa termine Transalpina cat mai repede ca sa apara concurenta in zona.

De la Obarsia Lotrului spre Petrosani drumul e oarecum in constructie. Si fiind noi atenti la brazi, iar ne ‘ratacim’ si ajungem pe langa Retezat pana in Baile Herculane. Trei lucruri sunt de mentionat aici: nu ne-am ratacit, Lacul Valea lui Iovan si Lacul Prisaca. Drumul nu a fost chiar cel de pe harta, ci a urmat zig-zag-urile alea de se vad in munte. E mai haios decat pe asfalt. In schimb nimic despre Baile Herculane. Trist. Natura si-a facut datoria, dar romanul nu s-a gandit ca trei blocuri comuniste in fata muntelui o sa strice toate pozele turistilor. In rest, cladirile care intr-adevar merita, sunt in paragina, sentimentul predominant care strabate statiunea fiind de holocaust. Zece minute am rezistat si am pornit-o inapoi urgent. Ne-am oprit pentru inca o noapte pe traseul binecunoscut din expresia Bumbesti-Livezeni. Fara mic dejun, ca de, in final urma sa mancam si virsli.

Undeva in povestea asta am ajuns si prin Tg Jiu. Ca sa vedem coloana infinitului de aproape. Celelalte nu erau pentru noi. Masa o servisem deja, iar la poarta te duci daca ai pe cine sa saruti. La asta mai lucrez.

Valea Jiului spre Petrosani e frumoasa. Plina de mure. Le-am mancat si pe astea.

In sfarsit, Piata Centrala. Langa un gratar cu mici, o oala cu virsli. Trei lei jumate perechea. Buni, cu mustar. E ca un test al gustului: vezi ca e carnacior, te astepsi sa gusti un cremvusti, musti dintr-o textura intermediara si simti ambele gusturi. Esti bulversat, crezi ca mintea iti joaca feste, dar te obisnuiesti repede si infuleci lacom cele doua portii... apoi te linistesti si-ti mai iei la pachet pentru acasa.

Inapoi in masina si fara oprire pana la Vidra, la barajul de sus. Apoi in continuare spre Voineasa. Si cand zic in continuare, insemna ca am facut stanga pe toate drumurile de exploatare pana in creierul fiecarui deal, am stans hribi pe care ii fac azi cu smantana si am speriat trei tarani la furat de lemne.

Dupa Voineasa, inainte de Malaia, se face o strada la dreapta. E buna. Ajunge la Petrimanu si apoi la Galbenu. Lacuri. Petrimanu are cel mai superb peisaj de apus. N-am poze. Intre astea doua, un drum face spre sud. Beton. Adica misto. Nu beton, ci bolovani. Nerecomandat 2×4. Undeva pe sus, o pensiune denumita Fantanita Haiducului.  Intram cu mare zarva si gand de mancare ca doar despre asta e toata excursia. Omu', care dupa felul bland in care ne privea era ardelean, ne zice ca e casa lui, ca are musafiri, dar daca tot am ajuns pana acolo n-o sa ne lase flamanzi si trimite bucatareasa sa ne potoleasca setea si foamea. No, asta este ne susotim noi, macar bem o apa si mancam o zeama.... si ne asezam la o bancuta afara, cu fata la prapastie si o perspectiva de vreo 30 de kilometri de piscuri... Ce rau imi pare ca am pierdut acele poze...

Prima surpriza vine cu carafa mare de apa rece in care se dizolva sirop proaspat de zmeura... Mmmm, ce aroma... Am cerut-o si pe a doua si n-am fi ales nici unul dintre noi cea mai scumpa bere sau vin. Apa aia era perfecta. Apoi un lighean mare si adanc de ciorba de pasare cu taitei de casa e lasat de izbeliste in fata noastra. Pai sincer de ce sa ne oprim? Trei portii am mancat, atat de gustoasa era! Cu burtile pline ne scurgem pe bancuta aproape adormiti cand ne trezim cu o mare mamaliga si un alt castron urias cu tochitura proaspata de ied... O ora mai tarziu si patru gauri in plus la curea, o pornim spre ultimul traseu: Curmatura Oltetului plus cheile sale pana in Polovragi. Drumul e superb. Padurea e neatinsa. Cred ca e a manastirii si de asta a scapat netaiata.

Polovragi-Horezu si de aici toata lumea stie sa ajunga in Bucuresti.

Daca n-ati cautat inca pe Google si nu stiti zona, cam asa ceva arata (zonele mai deschise sunt cele mai inalte, desi la Google pare invers). Strategica e intre Vidra si Petrimanu-Galbenu si leaga Transalpina <67C> de zona Voineasa <7A>.

Virsli au fost buni. Merita. Luati-ma de exemplu si incercati lucruri noi. De mancare. Aventura vine de la sine. Cine stie ce-o sa mai mananc eu weekendul asta?!

Stati deoparte de Strategica. E doar pentru 4×4 si numai pe jumatatea dinspre Transalpina. Dar Vidra e la o aruncatura de bat de Valea Oltului si in capat Obarsia Lotrului, pe drum asfaltat. Avem mai multi munti decat Valea Prahovei, and I will prove it to you!

Ceva cu gust asiatic. De pofta.

Recunosc, in ultima vreme am cam uitat sa mai trec pe aici. Chiar daca am mai gatit cate ceva nou, unele cu care m-am si mandrit, n-am avut dispozitia de impartasi. Nici acum nu ma simt in stare, dar o schimbare se face cu un pas mic in alta directie. Asta este unul si e demn de luat in considerare.


Sa trecem la treaba:

In primul rand, cu vreo ora inainte sa aprindem focul, punem pastele de orez la inmuiat in apa rece. La fel si un pumn de urechi de lemn.
....
Intr-un wok sau o tigaie mai mare calim usturoi taiat marunt, ghimbir si ardei iute vreo 3. E prima oara cand folosesc ulei de susan pentru acest fel de mancare si nu pot decat sa va recomand acelasi lucru. Chiar daca e de 12 de ori mai scump decat un ulei normal. Cand usturoiul s-a ingalbenit pe margini aruncam restul de legume (ardei gras rosu, ardei gras galben, morcov, dovlecel sau zucchini, praz, urechile de lemn stoarse). Merge si putin piper negru proaspat macinat.

Atentie cu legumele sa nu ajunga prea moi. La final, pentru ultimele 3 minute, aruncam multi creveti, pastele stoarse si sos de soia.

La final, in farfurie, acoperim cu ceapa verde taiata marunt.

Despre marinare. Si-oleaca de miel.

O placere rara. Mielul. Intotdeauna m-am ferit de a manca miel, desi era cumva obligatoriu la mine acasa, macar de Paste. Iar eu nu-i intelegeam gustul si inghiteam cu senzatia ca-i lipseste ceva, ca hreanul ala cu sfecla n-are ce cauta in compania unei carni cu personalitate. Aveam dreptate.

Abia in ultimii ani, intelegand ce inseamna marinarea si cat de multe beneficii aduce carnii, am realizat cat de 'nedezvoltata' e bucataria romaneasca. Carnea cere o marinare inainte de a fi gatita care sa o imbogatesca in gust, aroma si culoare. Mai ales puiul, pestele si carnea rosie - in general carnea slaba, fara grasimi. In plus, am descoperit ca timpul necesar gatirii se reduce considerabil, marinada avand si un rol de 'pre-gatire' prin actiunea de rupere pe care o au acizii asupra fibrelor. Alte lucruri benefice care i se intampla carnii sunt la fel de evidente: surplusul de lichid aromat intrat in carne va duce la un rezultat suculent si gustos; pierderea de forma si greutate e mai redusa, iar in cazul in care te razgandesti si mergi la pizza, carnea poate sta linistita in frigider inca o zi, marinada actionand ca un conservant si avand o actiune cu atat mai puternica cu cat timpul de marinare e mai mare.

O multime de chestii pot intra intr-o marinada. In primul rand uleiurile care actioneaza ca liant si pot fi aromate (cum e cel de masline, susan) sau fara gust cum e cel de floarea soarelui. Apoi condimentele, alese dupa gustul fiecaruia. Astea sunt solide, prafuri sau frunze si ele vor da aroma, gust si culoare. Adica: sare, piper, zahar, menta, coriandru, rozmarin, ceapa verde, mustarul, chimion, curry, oregano, marar, salvie, ardei iute... Phiu!... is o groaza, dar macar vreo 10-15 tot trebuie sa existe in bucataria oricui (in afara de sare, zahar, piper si mustar :))  Apoi se mai folosesc diverse sosuri cumparate in sticlute colorate direct din magazin. Imbunatatesc gustul si aduc arome ce nu se gasesc traditional la noi. Sosul de stridii, Worcestershire, Hoi Sin, soia - sunt iarasi nelipsite dintr-o bucatarie cu minime pretentii. Si sa nu uitam mierea. In al patrulea rand si foarte importanti sunt diversii acizi care nu actioneaza doar pentru gust si aroma, ci au un rol activ de a rupe fibrele si a fragezi carnea, in final actionand pentru a face loc aromelor. De astia gasim de obicei prin casa, dar e bine sa verificam: vin alb sau rosu, coniac, diverse oteturi (de vin, de fructe, orez), lapte si iaurturi, sucuri de citrice. Iar in cele din urma, lipiciurile cum le zic eu. Am vazut ca se foloseste faina, dar nu pot sa recomand asa ceva. In schimb amidonul e perfect pentru a face marinada sa adere cu succes la carne.

Si acum, daca nu v-am convins, voi incerca prin puterea exemplului. Se ia o pulpa de miel, se dezoseaza, se taia carnea cubulete si se arunca intr-o punga de marinat (se gasesc in Ikea, is foarte bune, cu dubla sigilare). Marinada am facut-o din ulei de masline, sucul de la jumatate de lamaie, menta, sare si piper negru si rosu, patrunjel tocat si praf de ardei iute. Le-am agitat bine apoi le-am parcat in frigider vreo doua ore.

Dupa care, pe tepuse de bambus, le-am intercalat cu bucati de ceapa rosie. Se pot pune cu succes si bucati mari de ardei rosii (da' eu n-aveam in momentul ala).

Se pun pe gratar pana se ard usor pe fiecare parte (3-4 minute maxim). Sau in tigaie. Mai folosesc o pensula ca sa le umezesc din cand in cand cu restul de marinada. Cu cat mai suculente, cu atat mai bune.

La final, le-am insotit de un piure dulce cu mult unt si un sos tzatziki. Un deliciu.

Intr-o seara uitata, pe graba

De obicei lucrurile simple sunt cele mai bune. Stim asta. La mancare e la fel. De aceea nici n-are rost sa povestesc prea multe.

Imi place sa fac puiul pe un pat de felii de lamaie. De data asta am ales doar ciocanele, dar la fel iese si puiul intreg si pulpele si aripioarele.

Am uns carnea bine cu sare, piper, boia iute si ulei. Le-am pus in tava peste lamaie, usturoi si rosii. Deasupra am mai aruncat niste patrunjel si ardei iute tocat. Apoi l-am introdus in cuptorul cald si m-am retras pentru vreo 40 de minute. Cam la jumatate de ora am intors ciocanelele ca sa fiu sigur ca-s bine patrunse.

Atat. Mai bine ne uitam la poze.

This one is for Anne

Anne, this is a very simple to do recipe, but please, don't tell anyone, I've been bragging about how good one must be around kitchen to be able to pull this off. And always ask for large compensation from anyone trying this amazing cookie :)

To make the dough add in a large boll:
- 1 cup oil (apx 150 ml)
- 1 cup of sugar
- half of cup sparkling water (mineral water)
- 1 teaspoon vinegar extinguished with 1 teaspoon baking powder
- apx 400 grams of plain flower to start with. The dough may require some more flower.

Dust flower on your hands and knead for about 10 minutes, adding flower as necessary. Make a ball of dough and split in two.

On the working table put some baking paper, sprinkle some flower and begin to stretch first ball of dough to the size of the tray. Transfer it into the greased and flowered tray. Make the second sheet that you'll use after placing the apple filling.

For the filling use 1 kg of green apple, or any kind. But I find green ones to have a more gentile sweetness... Grate the apples but leave the skin on. Mix with 200 grams of sugar in a saucepan and place on moderate heat to leave all the juice. Add now a tablespoon of cinnamon, mix and leave for 15 minutes or so to evaporate all juice. Mix well from time to time not to stick. (I have a little secret here: add a pinch of nutmeg. It goes rather well with cinnamon and green apples).



Place the apple filling and cover with the second sheet. Because the dough is crumbling you'll understand why it is necessary to make the sheet on the baking paper...





Put the tray in the oven on 180 degree (Celsius. For you Anne is 350 Fahrenheit) for 30 minutes. Check to have a nice golden look before leave it to cold.






Sprinkle a white coat of powered sugar and cut into peaces after 15 minutes. Serve to Richard and tell'im I want to share a pint.

See u.

Intr-o seara de noiembrie...

Lapte am, dar nu pot sa-l beau gol. Asa ca nu mai stam la povesti si facem niste melci cu nuca si scortisoara deliciosi din cale-afara.

Ca sa fim eficienti, organizam lucrurile in e etape: aluatul, umplutura si siropul.

Aluatul se poate face frumos la masina de paine. In felul asta scapam de jumatate din treaba, vedem un film si bem ceva intre timp. Aruncam asa, pe rand: 140 ml de lapte caldut, 90 de grame de unt topit (sa fie din ala gras, da?), 100 g de zahar, 1 plic de zahar vanilat, 2 oua, putina sare si la final 450 g faina amestecata cu un plic de drojdie uscata (7g). Setezi masina pentru aluat si iti iei o ora jumate de pauza...




Umplutura e si mai simpla: 150 g de nuca tocata marunt sau data prin masina de nuca, 100 g de unt topit, 120 g zahar brun, 2 linguri de scortisoara si cui ii place un praf de nucsoara. Se amesteca bine cu lingura.

Din aluat se intinde o foaie dreptunghiulara cam de 30 de cm latine si groasa de vreo 3 mm.

Umplutura se intinde uniform, apoi se ruleaza sul. Cu ata se taie rondele groase cam de doua degete si se insira in tava tapetata cu hartie.

Ca sa nu uit: se da drumul la cuptor pe mediu, sa fie cald din vreme.

Tava cu melci se acopera si se mai lasa 5 minute la odihnit. De-abia dupa aia se baga la cuptor.

Intre timp, pregatim un sfert de lapte (cam o cana) firbinte, cu vreo 5-6 linguri de miere si 2 plicuri de zahar vanilat. Uneori mai scap si cateva picaturi de esenta de vanilie. Numai uneori.

Pe melcii fierbinti, prospat scosi din cuptor, turnam laptele dulce si aromat. Folosim lingura sau o pensula.

Sincer, mai trece 1 minut pana sa imi umplu farfuria si sa ma retrag in coltul meu de canapea...

Documentar de Bucovina

Mi-am propus, fara a-mi seta din asta un obiectiv ca timp de realizare, sa documentez aici cele mai minunate bucate pe care le mananc acasa la mine, in mijlocul Bucovinei. Macar cate unul pe an, cam de cate ori ajung pe acasa.

De data asta am solicitat cel mai delicios cozonac cu mac pe care l-am intalnit vreodata. Nu ma laud acuma, nici pe mama, dar e chiar renumit in zona. Mai ales printre neamuri si cunoscuti, care mai apuca cate o felie de vreo sarbatoare ceva...

Cantitatile de care o sa vorbesc in continuare sunt pentru doi cozonaci, minimul pe care trebuie sa il facem odata. Adica primul cozonac nu apuca seara, iar a doua zi e pacat sa ramanem cu sentimentul melancolic dupa acel gust, gandindu-ne ca daca nu eram atat de hapsani am fi avut si azi macar o feliuta la cana de lapte de dimineata.

Umplutura poate fi de mac sau de nuca. Azi am ales macul, special pentru D care mi-a cerut reteta de cateva luni bune. Unii introduc si rahat, dar asta tine de gust. N-o sa vezi la mine asa ceva.

O jumatate de kilogram de mac se da pe masina (exista masina dedicata pentru tocat mac) si se aduna intr-o cratita.

Peste mac se adauga cam trei polonice de lapte fierbinte si se lasa la fiert pe cel mai mic foc posibil. Cateva minute, nu are nevoie de prea mult. In nici un caz compozitia nu trebuie sa fie apatoasa.

Dupa care mai dizolvam in jur de 200 de grame de zahar. Zic in jur de, pentru ca poate fi si 150 (preferata mea), dar si 250, chiar 300, pentru cei care prefera cozonacul ceva mai dulce.









Intre timp pregatim ingredientele pentru aluat: opt (merg si sase) galbenusuri frecate bine cu 200 de grame de zahar, 1 kg de faina alba, 100 de grame de unt topit, 50 de grame de ulei, drojdie, 600 de grame de lapte, dar de obicei merge ceva mai putin si sare.

Galbenusurile se sparg de cu seara cu o lingurita de sare, se freaca putin si se lasa la temperatura camerei pana a doua zi. Aveti grija, ma repet, toate ingredientele trebuie scoase de cu seara la temperatura camerei.

Acuma cu drojdia e poveste lunga, dar eu zic ca puteti sari peste si folositi drojdie uscata pentru a simplifica treaba... Mama a fost invatata sa foloseasca maiaua, o combinatie de faina, drojdie verde, lapte si zahar care se umfla, face bulbuci, apoi scade si devine buna pentru aluat. Maiaua e agentul de crestere pentru aluat si se bazeaza pe hranirea drojdiei cu zaharuri, inclusiv cele din lapte pentru a o activa. Drojdia va consuma zaharul, hrana ei, si va elibera dioxid de carbon facand un aluat pufos. De altfel, intotdeauna e bine sa dizolvam drojdia cu zahar tos, apa calduta sau lapte (depinde de reteta) si putin ulei inainte de a face aluatul pentru a-i da un start bun drojdiei.

Aluatul se framanta cam jumatate de ora, destul de greu de facut la mana caci trebuie rupt, lovit, framantat ca sa devina cat mai fraged cu putinta. Alte 100 de grame de unt topit se incorporeaza spre final, cu dosul palmei. N-am inteles de ce, dar asa zice cutuma. Eu zic ca merge destul de bine facut la masina de paine, care incearca primul sa-mi zica si mie ca am avut dreptate.

Aluatul sta la dospit cam o ora, dar cu grija sa nu iasa din lighean, are o asa personalitate independenta. Dupa ce a crescut bine, se mai framanta de cateva ori ca sa scoatem aerul in exces apoi ne pregatim de asmblare, pe masa improscata cu ulei, numai daca e nevoie, dar nu cu faina. Asta ii ajuta sa ramana moi. De principiu aluatul e destul de uleios ca sa permita prelucrarea sa naturala.

Un cozonac va fi format din alti trei cozonaci mai mici impletiti intre ei. Imaginati-va produsul final: in sectiune transversala va arata intr-un mare fel. Asta insemna ca vom imparti aluatul nostru in doua, apoi fiecare jumatate in trei parti egale. La fel procedam si cu umplutura de mac.

Facem drptunghiuri cam de jumatate de cm grosime, intindem umplutura si le rulam in suluri. Trei suluri se impletesc in tava de cozonac unsa cu unt si se ung pe deasupra cu ou batut cu zahar si putin ulei, pentru o coaja caramelizata si sticloasa. Mai presaram putin mac deasupra pentru aderenta pe cerul gurii :)
Din pacate eu m-am retras sa-mi beau cafeaua si am ratat sa fac poze in etapa asta. Dar imi spal pacatul cu niste cornuri cu mac, facute din acelasi aluat si cu aceeasi umplutura....Merge?








Cozonacii vor sta in cuptor cam jumatate de ora pe foc mediu pana indraznim sa ne uitam la ei. In functie de cum arde cuptorul ii mai intoarcem sau nu, apoi dam focul mic si-i lasam sa se rumeneasca bine. Ii mai verificam peste 15 minute. In faza asta ar trebui sa arate destul de bine crescuti.

Odata scosi din cuptor, ii invelim in carpe curate si-i lasam macar jumatate de ora sa se odihneasca. Prin cate au trecut, merita, inainte de a fi buni de mancat. E cea mai dificila perioada, intrucat mirosul din casa devine insuportabil.

Iar la final, va rog, abtineti-va sau o sa regretati. Nu mai mult de 3 felii. Si o cana de lapte. Care se scot din greu cu jumatate de tura de parc sau o noapte de Expirat.

Ucenica

Ce sentiment placut de implinire ma incearca sa o am pe mama ucenica la bucatarie... Nu ca as sti eu sa fac minunile cu care-si umple camara tarziu in toamna sau rezistenta ei in a sustine o masa de sapte feluri de Paste pentru preoti si cateva coriste alese pe spranceana; adica alea care mai au sprancene... Ci pentru ca in sfarsit am ajuns sa o invat si eu ceva si mai mult, sa-i placa ce o invat.

Gombotii pe care i-am facut se regasesc intr-o forma oarecum tangentiala si in bucataria bucovineana. Doar ca nu atat de buni.

 Aluatul din care fac gombotii are la baza miezul de cartof copt. Unii prefera sa fiarba cartofii in coaja, dar mie mi se pare ca gustul de cartof copt inobileaza produsul final. Trebuie cam jumatate de kilogram de miez de cartof copt. Sa alegeti cartofii fainosi pentru aceasta reteta (cartofii de salata). Ii spalati si-i puneti la cuptor pana intra furculita in ei foarte usor.




Cand sunt gata, ii taiati in doua si-i lasati sa se raceasca complet.








Apoi scoateti miezul cu o lingura si-l cantariti. Peste miez adaugati faina alba - cam un sfert din greutatea lui. In cazul nostru, la 500 de grame de miez de cartofi puneti 125 de grame de faina. Plus un ou batut, sare, o lingura de ulei si o lingurita de zahar daca preferati gombotii sa fie dulci. Oricum, vor fi inveliti in zahar si pesmet prajit in unt...


Aluatul va fi lipicios, asa ca rezistati tentatiei de a adauga faina.








Intr-o tigaie prajim 150 de grame de pesmet timp de 2 minute,  in 50 de grame de unt si apoi adaugam, dupa ce am stins focul, intre 3-5 linguri de zahar, dupa cat de dulce vrem sa iasa.







Separat, prunele se depica in doua, pana la jumatate, atat cat sa scoateti samburii, apoi se amesteca cu zahar si scortisoara.


Punem o oala cu multa apa la fiert si cand clocoteste dam focul mic de tot, atat cat s-o mentina fierbinte fara a clocoti.

Pentru a lucra aluatul bagati-va mainele pana la cot in faina. Rupeti bucati din aluat, le aplatizati cu palma, puneti cate o pruna la mijloc si inchideti bine de tot. E important sa sigilati bine galusca pentru ca altfel o sa patrunda apa la pruna si o sa va treziti ca se rupe in bucati. Galusca astfel obtinuta o aruncati in oala cu apa fiebinte. Am mai auzit pe unii care prefera sa imparta aluatul de la bun inceput in 32 sau 24 de bucati, ca sa fie toate egale; facandu-l sul apoi taindu-l in doua, apoi in patru si asa mai departe.



Din cand in cand mai scuturam sau mai amestecam in oala sa nu se prinda galutele de fund. Cam dupa cinci minute ar trebui sa vedeti ca incep sa se ridice la suprafata. Cele care plutesc is gata de recoltare; ...cu paleta cu gauri.





In urmatoarea faza ajung direct in tigaia in care am prajit pesmetul si l-am amestecat cu zahar. Scuturam tigaia in toate directiile ca sa acoperim bine de tot galustile.


Si cu asta s-a cam terminat, nu le mai trebuie nimic. Is bune si calde, dar merg la fel de bine si reci.