Amintiri din copilarie

Eu as putea zice ca am avut o copilarie fericita. Moldova avea debitul ridicat si o temperatura perfecta de scaldat cam 3-4 luni pe an, intre casa si cursul apei erau ogoare puse acolo ca sa gustam din bunatatile naturii, iar parintii erau obisnuiti ca baietii pleaca dimineata de acasa si se intoc singuri si satui spre seara.

In cele trei, patru luni de vara, mai ales pe perioada vacantelor, mancarea de pranz consta in cartofi copti in jar cu sare, daca nu o uita ochelaristul acasa, papusoi fiert in aburi de panuse si napi. Moldova avea talentul sa se infoaie in amonte cam o data la trei saptamani si sa stranga prin coturi o multime de lemne care, uscate vreme de cateva zile, faceau un jar de nu te puteai apropia de foc la mai putin de doi metri. Pe vremea aia, inainte sa apara la televizor rapperii cu haine largi, noi eram deja de acord cu aceasta tinuta. Doar ca purtam tricoul bagat adanc in pantaloni,  iar in san strangeam roadele pamantului. Uneori cu tot cu pamant, depinde cat de departe era paznicul ogorului, de directia si viteza cu care inainta.

Cartofii, de cele mai multe ori uitati in jumatate de metru de jar, deveneau destul de greu de identificat. Ii mai lasam sa se racoreasca cateva minute in iarba sau printre bolovani, apoi cu o piatra mai ascutita incercam sa inlatur, asa mai din gros, o parte din taciunii care ramaneau prinsi de coaja. Bunica oricum ma invatase sa mananc taciuni, cica faceau bine la stomac. Cred si eu, la atata slanina cu ceapa cu care ma indopa... Hm... Dumnezeu s-o odihneasca.

Un astfel de cartof, rupt in doua, cu o coaja neagra, arsa, de vreo jumatate de centimetru, cu miezul aburind, in mana unui copil ud... asta e imaginea copilariei mele.

Am uitat intre timp de cartoful copt. Orasul cel mare te schimba. Visezi la lucruri de care n-ai nevoie, mananci ce iti recomanda altii, unde iti recomanda altii. Ei bine, eu am ales duminica trecuta sa mananc un cartof copt.

Daca as fi gasit unul nou ar fi fost ideal, dar in mijlocul iernii e acceptabil orice. Deci niste cartofi mai marisori (cei mai mari care exista la chiosc), spalati bine pe motiv ca se mananca si coaja, intepati cu furculita, se dau la cuptor. Uitam de ei vreo jumatate de ora, ii intoarcem si iar plecam din bucatarie. Dupa vreo ora ar trebui sa fie gata, dar cel mai bine e sa-i testam cu scobitoarea, caci timpul de coacere depinde mult de tipul cartofului, marime, temperatura.

Stiam ca n-o sa fie exact ca in copilarie, nici n-are cum. Jarul si cuptorul sunt tare diferite. Dar oarecum gustul mi-a amintit ce aveam nevoie sa simt.

Cartofii scosi din cuptor vor fi scalpati cu un cutit ascutit, iar miezul putin afanat cu furculita. Deasupra, aleg cele mai simple ingrediente, nici nu merita altceva: sare, piper, putin unt si branza de oi sau de capra.

Daca nu tineti la traditie, puteti completa cu muschi taiat feliute sau sunca, varza, felii de rosii, mujdei de usturoi. E bun de-mi lasa iar gura apa...